Dacă eşti un creştin evanghelic şi ai scris proză sau poezie creştină, poţi să particpi şi tu. Pentru mai multe detalii despre Regulamentul de participare, precum şi modalitatea de contactare a Organizatorului, accesează http://www.fictiunevsrealitate.ro/home . Succes!

         Mă aflam în drum spre Bucureşti, într-un autocar nu tocmai aglomerat, ceea ce ne permitea, nouă, pasagerilor, să ocupăm câte două scaune. Stăteam lejer, ascultând muzică bună, când atenţia mi-a fost atrasă de o persoană care tocmai a urcat la una dintre staţii. Am avut, pentru moment, sentimentul că îl cunosc de undeva…dar asta ni se întâmplă destul de des, fără ca cel în cauză să aibă vreo legătură, fie ea cât de neînsemnată, cu noi. Trecând pe lângă mine, respectivul domn a ocupat un loc mai în spate, iar eu mi-am luat gândul de la el. După ceva vreme, însă, doamna care stătea vis-a-vis de mine a coborât, iar „personajul misterios” a găsit de bine să-i ia locul. S-a aşezat, s-a făcut comod, şi apoi mi-a aruncat o privire lungă, pe furiş. Acelaşi lucru l-am făcut şi eu, de câteva ori surprinzându-ne reciproc făcând acest lucru, ca doi copii vinovaţi. Nu mai încăpea îndoială că trebuie să-l cunosc de undeva. Mai rămânea o problemă: cum să-l abordez? Adică, problema nu era „cum să te adresezi”, fie şi unui necunoscut, ci voiam să mai elucidez o singură necunoscută: este creştin? Pot să-l salut cu un salut creştin?

             Şi aşa a început lunga şi atenta mea observare a „necunoscutului”, vânând fiecare detaliu care ar fi putu să-l dea în vileag. Voi prezenta câteva indicii care m-au determinat, în final, să trag concluzia potrivită. Ce mi s-a părut interesant în întreg demersul a fost să observ toate atitudinile, cuvintele, precum şi semnele exterioare care pot să-l trădeze pe un creştin, şi care, de ce nu, pot sluji ca mijloace de evanghelizare a celor nemântuiţi. Voi începe cu detaliile exterioare, semnificative.

                 Îmbrăcămintea. Îmbrăcămintea nu mai reprezintă, în zilele noastre, un indiciu sigur când este vorba să compari un creştin cu un necreştin. A apus de mult vremea în care credincioşii, în mod voit, se îmbrăcau „mai altfel”, atrăgând, involuntar, atenţia celorlalţi. Nu pot să apreciez prea bine această atitudine a înaintaşilor, dat fiind faptul că uneori Evanghelia a avut de câştigat de pe urma „îmbrăcămintei” lor, care denota bun gust, modestie, dar alteori aceasta a fost mai degrabă un impediment: modestia a fost dusă la extrem. Îmi povestea un prieten mai în vârstă de un creştin care, de dragul smereniei, îşi peticea haina pe care tocmai o cumpăra, sau îşi rupea nasturii cămăşii, înlocuindu-i cu câteva bucăţele lucitoare de…sârmă. Dar, chiar şi azi, o îmbrăcăminte extrevagantă nu ne aşteptăm să o găsim la un credincios. Prin urmare, am luat notă de ţinuta impecabilă a domnului de vis-a-vis, o ţinută adecvată vârstei de aproximativ 50 ani, tocmai potrivită pentru cineva care se respectă, în fine, potrivită şi pentru un creştin. Aşadar, misterul a rămas, iar eu m-am concentrat asupra altor lucruri.

                     (dez)Interesul faţă de plăcerile lumii. Am numit această calitate cam bombastic având în vedere „plăcerea” la care mă voi referi. Fiind noapte şi pentru ca timpul să treacă mai repede, şoferii au pus un film, al cărui subiect nu mi-l mai amintesc cu exactitate, dar care, ca orice film de actualitate, conţinea şi unele secvenţe nu tocmai „creştineşti”. N-o să vorbesc acum de atitudinea mea faţă de aceste secvenţe , ci mă voi ocupa doar de „subiectul” cercetării mele. Vădit contrariat de cele ce tocmai i se perindau înaintea ochilor, şi-a luat privirea de la micul ecran atârnat de tavan şi şi-a căutat alte treburi, scotocind bagajul şi verificând telefonul. Până aici totul se potrivea foarte bine preconcepţiei mele, dar m-am gândit că, la urma urmei, orice om educat, de o vârstă cu personajul meu, ar face la fel.

                    Gândindu-mă la o întrebare de început bună, m-am trezit trântit în scaunul din faţă: şoferul a frânat brusc, pentru a evita lovirea unei căruţe(destul de frecvente prin Moldova- până şi pe europeană circulă!!!) care a ieşit în plină stradă fără să se asigure. A urmat un moment de tăcere, provocat de şocul produs, după care şoferul, acompaniat de ceilalţi călători au cînceput să-l „dezmierde” cu injurii pe conductorul vehiculului . Abia atunci, o voce gravă, dar caldă, a mulţumit lui Dumnezeu pentru protecţia Lui. Era tocmai stimatul domn, pe care l-am şi abordat cu încredere. Mi-a mărturisit că şi dânsul avea sentimentul că mă cunoaşte, şi, din succintele autobiografii, mi-am dat seama că era tatăl unui coleg mai mare de facultate, cu care mă întâlnisem, în urmă cu doi ani, la o biserică din zonă. Evident că, până la Bucureşti, am povestit vrute şi nevrute, mărturisindu-i, printre altele, micul test la care l-am supus, bineînţeles, fără acordul său.

                               Cine este aproapele meu? Sau, mai degrabă, ce fel de aproape sunt eu pentru cei din jur?

George Enescu (1881-1955)

          Citeam azi o autobiografie a lui George Enescu, interesat, ca de obicei, de figurile marcante ale vieţii culturale românesşti, mai ales când acestea îşi au originile pe “mult iubitele plaiuri moldoveneşti”. Evocând viaţa de huzur şi linişte a copilariei sale, în satul Liveni, unde tatăl său era proprietar de pământ, Enescu povesteşte grija, uneori exagerată, pe care părinţii i-o arătau. Atenta supraveghere era lesne de explicat: George era “al optulea copil, şi totuşi singurul”, toţi ceilalţi şapte copii ai familiei murind răpuşi de boală. Petrecând mult timp în casă,  cu mama, departe de orice posibilă contaminare nefastă, marele compozitor îşi însuşeşte de la mama lui firea sensibilă, poetică, pe care ea o avea. Încercând să surprindă cât mai fidel imaginea sufletului său din acele  vremuri, Enescu a folosit în descrierea sa  o metaforă care mi-a atras atenţia:  “sensibil ca o rană deschisă.”

                Mă gândesc la relaţiile pe care le am cu prietenii şi fraţii de cruce. Mi-am dorit dintotdeauna o relaţie bazată pe respect reciproc, dar realizez deseori că, până şi atunci când ştiu că cineva e bineintenţionat, dar face ceva ce îmi displace, adopt o atitudine ostilă, dacă nu exprimată făţiş, cel puţin la nivel interior. Îmi dau seama cât de “sensibili” suntem, dar nu atât de sensibili încât să auzim muzica naturii şi să o înlănţuim, captivă, pe un portativ, ci sensibili…adică uşor iritabili. Am devenit foarte suspicioşi la remarcile celor din jur, vedem în fiecare cuvinţel o posibilă armă ameninţătoare îndreptată spre noi. Savurăm momentele când reuşim să-i înjosim pe ceilalţi, să-i ironizăm, dar zâmbim fals când suntem ţinta ironiei, mai ales ţinta unei ironii vulgare.

            Apostolul Pavel “strigă” puternic de pe paginile sfinte că “dragostea acoperă totul” şi “suferă totul”, dar glasul pare un murmur stins pe lângă vacarmul cuvintelor înjositoare şi al gândurilor care cer o răzbunare imediată. Mă rog Domnului să ne facă oameni sensibili la nevoile altora, pe care să le simţim din plin; sensibili la frumuseţile creaţiei Sale, pentru care să Îl lăudăm, dar “cerbicoşi” şi imuni la insulte. E greu să te rogi pentru cel ce-ţi vorbeşte urât, e greu să te abţii de la o replică tăiosă, dar, chiar cu riscul de a fi catalogat drept “fraier fără replică”, trăieşte-ţi viaţa de creştin aşa cum Dumnezeu, nu prietenii, îţi cere! Doamne ajută!

Casa memorială George Enescu, Liveni

Notă: articolul a fost publicat şi în revista studenţească Ecouri ITP (www.ecouri-itp.ro)      

De la apariţia ultimului număr al revistei noastre, evenimente importante au schimbat faţa lumii, culminând cu criza economică, ce planează  peste lumea întreagă, ca un nor negru de furtună, ameninţător şi înfricoşător. Cuvinte ca: „lipsă”, „recesiune economică”, „împrumut”, „datorii” se aud zilnic, atât în  mass-media, cât şi în dicuţiile colocviale dintre oameni. Necreştini şi credincioşi deopotrivă urmăresc înfriguraţi ultimile evoluţii ale crizei, atât de intens mediatizată. Răspunsuri sunt căutate la oamenii cu succes în afaceri, la politicieni şi chiar la pastorii bisericilor. De fapt, şi în bisericile noastre cuvântul „criză” se aude tot mai des.

            Există, însă, o altă criză, despre care nu prea se vorbeşte. O criză care durează de ani buni, o criză care face ravagii printre membrii comunităţilor noastre, o criză care afectează însuşi destinul nostru: este vorba de criza relaţiilor dintre fraţi, care se acutizează pe zi ce trece. După ani grei de comunism, care, printre altele, ne-a determinat să fim solidari în  lupta pentru scopul nostru comun, propovăduirea lui Hristos, astăzi, în libertate, ne distanţăm tot mai mult unii de alţii. Duşmanul nostru comun, însă, nu a murit, nici nu a capitulat o dată cu Revoluţia din ’89. El îmbracă mereu alte forme, ştie şi reuşeşte să-şi contextualizeze metodele şi scopurile, astfel încât ne scapă printre degete uneori, infiltrându-se în cele mai intime cotloane ale vieţilor noastre.

            În vremuri de criză cei mai afectaţi sunt debitorii, ajunşi, uneori, în imposibilitatea de a-şi plăti datoriile.  Însă nici lipsa banilor, nici pierderea serviciului şi nici criza în sine nu îi  vor sensibiliza pe creditori să le ierte datoriile. De fapt, în cazul neachitării de responsabilităţi, se impun diferite clauze care vor îngreuna situaţia celui împrumutat. Revenind la alegoria noastră, criza relaţiilor dintre noi nu ne scuteşte în niciun fel de datoria care rămâne mereu neachitată: iubirea fraţilor noştri. În Romani, cap. 13:8 ni se spune: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea”. Există, aşadar, o datorie pe care o plătim zilnic, dar care nu scade decât în măsura în care creşte dragostea pentru cei din jurul nostru. Este adevărat că alţii nu sunt gata să ne întoarcă senimentele de apreciere şi iubire; este adevărat că mulţi ne vor considera naivi atunci când vom răspunde cu iubire provocărilor răutăcioase. Dar eu consider că cel mai important lucru rămâne plătirea datoriei noastre, şi asta cu orice preţ. Nimeni nu-şi imaginează, în viaţa cotidiană, că, invocând exemplele unor debitori rău-platnici, va scăpa de propria datorie.

            Există şi deosebiri între datoriile la bancă şi datoria iubirii semenului. Pe aceasta din urmă o privesc mai degrabă  ca pe un „impozit” pe care îl plătim, dar nu anual, nici măcar lunar, ci în fiecare clipă de interacţiune cu aproapele. Dar tocmai achitarea aceasta ne asigură că va veni ziua în care efortul nostru, uneori parcă prea mare, va fi răsplătit. Fiecare gest de bunătate, de dragoste, este atent contabilizat de Dumnezeul dragostei, care ştie să-i răsplătească pe robii Săi credincioşi. Având această nădejde, vom trece peste prejudecăţi şi peste nepăsarea generală, şi vom investi în ceilalţi, nu aşteptând de la ei răsplata, ci având ochii „pironiţi spre cer”.

            În vreme de criză se aşteaptă soluţii de la slujitorul Domnului. Nu sunt economist; atenţionez, însă, că datoriile noastre către puternicii lumii nu diminuează cu nimic datoria faţă da Atotputernicul; datoriile bancare se plătesc cu multă trudă şi renunţare la confortul personal – datoria iubirii, cu siguranţă, nu se achită mai uşor.

     În apologia pe care Pavel o face credinţei creştine autentice, el foloseşte o întreagă paletă de argumente, toate având rolul de a-i înredinţa pe galateni că noua lor orientare este departe de spiritul Scripturii şi al învăţăturii Domnului Hristos. Încă de la început vom observa că el pune într-un raport adversativ câştigarea mântuirii pe baza eforturilor personale, vădite în împlinirea Legii lui Mosie, şi credinţa mântuitoare în Hristos, care a plătit preţul răscumpărării credincioşilor. În cap. 2:16 Pavel exprimă acest adevăr prin cuvintele: „Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii”.

1.      Convertirea lui Pavel

În apărarea credinţei creştine, Pavel recurge la un prim argument, unul deosebit de important în apologetică: mărtuia personală(cap. 1: 13-23). El nu se fereşte să recunoască persecuţia asupra bisericii, o persecuţie pe care el o descrie prin expresia „fără măsură de mult”(v.13) şi care avea drept scop stârpirea credinţei în Isus Hristos. Deşi era un împlinitor fidel al Legii, aceasta nu i-a garantat o poziţie bună în ochii lui Dumnezeu, care i s-a revelat pe drumul Damascului tocmai pentru a-i descoperi adevărul cu privire la mântuire. Imediat, Pavel se retrage din „faţa oricărei influenţe umane, pentru a reflecta în solitudine la menirea chemării lui şi la turnura pe care viaţa lui tocmai a cunoscut-o”[1]. Evanghelia o primeşte prin descoperire divină(cap. 1:11-12), prin urmare este un autentică, deşi incompatibilă cu cea propovăduită de iudaizatori.

2.      Consultarea cu ceilalţi apostoli a confirmat că predicarea apostolului este una ortodoxă

(cap.2:6). Confirmarea celorlaţi apostoli s-a realizat la două nivele: ei nu au adăugat nimic învăţăturii sale, şi apoi i-au „dat mâna dreaptă de însoţire”(v.9), recunoscând, astfel, că şi ei „au primit, ca şi Pavel, aceeaşi Evanghelie”[2].

3.      Mustrarea lui Petru în Antiohia a fost un eveniment demn de luat în seamă. Cu toate că

acest stâlp al bisericii ştia că, în Hristos, nu mai sunt diferenţe între iudei şi neamuri pe considerente ce ţin de respectarea Legii, el devine ipocrit, pentru a nu-i ofensa pe unii iudei mai sensibili(cap. 2:12). Pavel îl mustră în public şi demontează mitul conform căruia iudeii sunt mai speciali în ochii lui Dumnezeu, întrucât ei „trebuia să fie puşi într-o relaţia bună cu Dumnezeu la fel ca şi neamurile. Verbul „am crezut” este la aorist şi se referă la răspunsul iniţial al unei persoane la mesajul Evanghliei”[3], spune Ben Witherington. Acţiunea lui Petru nu poate fi catalogată ca erezie, ci ipocrizie. Este important să subliniem că „Petru şi Pavel nu erau în conflict în ce privea adevărul Evangheliei, dar acţiunea lui Petru nu era compatibilă cu credinţa sa în Evanghelie”[4]. Concluzionând, Pavel le arată destinatarilor că  nu există nicio raţiune pentru care neevreii să dorească să devină iudei.

4.      Îndreptăţire doar prin credinţă. În pasajul din cap. 2:15-21, apar, pentru prima dată

în această epistolă, cuvintele „socotit neprihănit”, cuvinte care constituie centrul argumentaţiei pauline. Cu privire la îndreptăţire, Pavel prezintă două concepţii contrare: concepţia iudaizatorilor şi concepţia apostolică, pe care o apără. Prima, care presupunea justificarea prin eforturi personale, prin respectarea tuturor cerinţelor Legii, atât a Legii morale cât şi a celei ceremoniale, este, după cum spune Stott, „cea mai mare minciună a celui mai mare mincinos pe care l-a cunoscut lumea vreodată”[5], întrucât numeni nu a poate împlini toată Legea, pentru a-şi scoate merite de la Dumnezeu.  Există şi voci care susţin că Pavel nu i-a criticat pe iudaizatori datorită doctrinei justificării prin faptele Legii, chiar dacă aceasta este părerea aproape unanim acceptată printre protestanţi. Tom Holland face o analiză a argumnetelor lui E.P. Sanders, care susţinea că „textele din perioada celui de-al doilea Templu arată că iudaisml nu s-a considerat niciodată o religie a faptelor, ci dimpotrivă- a fost o religie a harului[...]Legea era privită ca un dar din partea Dumnezeului iubitor al lui Israel”[6]. Prin urmare, „criticile lui Pavel la adresa iudaismului nu mai erau îndreptate acum împotriva legalismului său, ci împotriva mândriei lui naţionale”[7], care îi excluea pe cei neevrei de la mântuire. Cu toate acestea, argumentele pauline pun în lumină tocmai eforturile de îndreptăţire prin faptele Legii, chiar dacă trebuie să ţinem cont şi de mândria personală a evreilor din epoca apostolică.

            Concepţia apostolică, exprimată şi susţinută de Pavel peste tot în Epistolă este aceea că  omul poate fi mântuit doar prin credinţa în Hristos, fără faptele Legii. Ar trebui să notăm aici, spunea Patte, că prin credinţă, „care printre alte lucruri înseamnă a nu lucra spre a stabili şi a menţine relaţia dreaptă cu Dmnezeu- nu înţelegem pasivitate, absenţa acţiunilor, absenţa lucrului”[8]. Pavel le aminteşte galatenilor, spre sfârşitul Epistolei, că trebuie sa-şi poarte poverile unii altora, ca să „împlinească Legea lui Hristos”(Gal. 6: 2).

5.      Argumentele teologice

a)      Experienţa galatenilor(cap. 3:2-5). Pavel adresează aici 5 întrebări retorice, care scot în evidenţă neputinţa Legii de a le oferi şi susţine credincioşilor viaţa nouă pe care ei tocmai o primiseră de la Dumnezeu. Atât primirea Duhului, văzută de Kruse ca fiind echivalentă cu primirea credinţei[9], cât şi suferinţa lor pentru credinţă, la fel şi lucrările minnate cae avuseseră loc printre ei, nu au avut a face cu faptele Legii, ci cu credinţa în Hristos.

b)      Argumentul din Scriptură(v. 6-9). Pavel foloseşte textul din Gen. 15: 6, redefinind

temelia statutului avramic de fiu. „Legătura pe care o face Pavel între Avraam şi Hristos ocoleşte Legea mozaică şi poporul evreu în calitatea acestora de canale pentru primirea promisiunilor lui Avraam, rezultatul fiind că numai Hristos este canalul binecuvântării promise”[10]. Iudaizatorii le spuneau că, numai prin circumcizie, neevreii pot deveni fii ai lui Avraam, beneficiind, astfel, de moştenirea sa. Pavel demontează, însă, această concepţie, asigurându-I pe galateni că ei sunt deja fii ai lui Avraam, şi aceasta prin credinţă. După cum observa Stott,  „versetele 7 şi 9 afirmă că adevăraţii copii ai lui Avraam(cei care moştenesc binecuvântarea promisă seminţei sale), nu sunt urmaşii săi trupeşti, iudeii, ci descendenţii săi spirituali, oamenii care au aceeaşi credinţă ca şi el, anume credincioşii creştini”[11].

IV.                 Concluzie

Întreaga Epistolă către Galateni este o pledoarie pentru credinţa autentică, aceea că mântuirea, justificarea, nu se capătă prin eforturile personale, oricât de bine intenţionate ar fi ele. Cu toate că păreau să promită o relaţie mai strânsă cu Dumnezeul pe care evreii şi-L „revendicau” în exclusivitate, destinatarii sunt sfătuiţi şi asiguraţi că faptele Legii, primirea circumciziei şi respectarea normelor Legii nu îl favorizează pe credincios, dimpotrivă îl despart de Hristos. Încercarea de a fi plăcut lui Dumnezeu prin eforturi proprii zădărniceşte întreaga lucrare a Mântuitorului, Pavel subliniind în cap. 2:21 că, în acest caz, „degeaba a murit Hristos.”

Prin urmare, credinţa este pusă din nou în lumină, ea constituind baza mântuirii, atât a evreilor care îl acceptă pa Mesia Hristos, cât şi a neevreilor, întorşi de la idolii cărora le-au slujit.

Mântuirea a fost şi va rămâne unul dintre subiectele de căpătâi ale învăţăturii creştine. De fapt, întreg procesul de teologizare are in vizor, mai devreme sau mai târziu, salvarea omului de la osânda veşnică şi petrecerea veşniciei lui în prezenţa lui Dumnezeu. În studiul de faţă ne propunem să observăm aspectele care constituie baza mântuirii, aspecte pe care le vom descoperi în Epistola către Galateni. A sistematiza învăţătura sfântului apostol cu privire la mântuire, aşa cum apare ea în Galateni va fi o sarcină dificilă, întrucât întreaga epistolă este, de fapt, o succesiune logică de argumente, bine structurate, care nu mai au nevoie de categorisiri ulterioare. Prin urmare vom urmări firul argumentativ al apostolului, reliefând aspectele ce ţin strict de mântuire.

În demersul nostru vom aborda, uneori doar tangenţial, acele elemente care au conturat soteriologia în epoca vechi-testamentară, sau chiar în teologia unor diverse sisteme de gândire din perioada apostolică, pentru ca mai apoi să putem înţelege contextul în care Apostolul Pavel proclamă Evanghelia lui Hristos.

II.                Contextul scrierii Epistolei către Galateni

Pavel scrie Bisericilor Galatiei, o regiune a Asiei Mici[1]. Totuşi nu putem fi absolut siguri de regiunea la care face referire Pavel, având în vedere că „acest nume era folosit pentru a desemna atât o provincie a Imperiului Roman(care se extindea în sudul Asiei Mici), cât  şi un teritoriu ocupat de poporul galat(în centrul Asiei Mici)”[2]. Nici epistola şi nici descrierea lucrării misionare al lui Pavel printre galateni, din cartea Faptelor Apostolilor, nu ne oferă indicii suficiente pentru a ne pronunţa în vreun fel asupra acestei chestiuni. Aşadar, în ceea ce-i priveşte pe destinatari, putem spune doar că, „probabil, marea majoritate a celor convertiţi prin Pavel sunt dintre neamuri, nu iudei, altfel toate argumentele despre neprimirea circumciziei n-ar avea niciun scop”[3]. Mai mult decât atât, însuşi Ap.Pavel le aminteşte că, înainte de convertire, se închinau zeităţilor păgâne(Gal. 4:8). Patte este de părere că galatenii „erau relativ bine educaţi, deoarece Pavel se aştpta ca ei să urmeze argumentul sofisticat al scrisorii sale”[4].

Ocazia scrierii Epistolei este dată de veştile pe care apostolul le aude despre ucenicii săi, veşti care îl întristează şi îl determină să acţioneze cu promptitudine. La scurt timp după ce Pavel le-a vestit Evanghelia, ei „s-au lăsat purtaţi către o altă doctrină, alta decât cea pe care apostolul le-a predicat-o cândva”[5]. Misionarii falşi de care ei au ascultat pretindeau noilor convertiţi dintre neamuri să se circumcidă şi să păzească toate preceptele Legii mozaice, susţinând că, pentru a fi un bun creştin, neevreul trebuie să fie un bun iudeu, mai întâi. Adresându-se galatenilor, Pavel îi descrie pe noii învăţători ca pe nişte oameni „care tulbură”(1:7) pe credincioşi. Verbul „tarasso”, folosit aici, are sensul de „a tulbura, a agita”. Stott observă că „adunările din Galatia au fost aduse de învăţătorii falşi într-o stare de tulburare; pe de o parte, confuzie intelectuală, iar pe de altă parte, fracţiuni rivale.” De fapt, probabil imediat după scrierea Epistolei, prin rezoluţia Conciliului de la Ierusalim, lideriii bisericii i-au avertizat pe creştinii de pretutindeni  asupra unora „plecaţi dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră [care] v-au tulburat prin vorbirile lor şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejr şi să păziţi Legea”(Fapte 15: 24). Că iudaizatorii nu aveau gânduri paşnice, o spune chiar Pavel, atunci când îi atenţionează pe destinatari că ei  doreau, pe de o parte, să rupă legăturile apostolului cu galatenii şi să lege ei înşişi o relaţie cu aceştia(4:17-18), iar pe de altă parte „voiau să scape de persecuţia din partea compatrioţilor necredincioşi, dacă puteau să arate că cei credincioşi dintre neamuri, cu care erau asociaţi, erau de fapt prozeliţi, întrucât primiseră circumcizia”[6].

Biserica-mamă din Ierusalim avea printre membrii ei numeroşi credincioşi evrei care „ar putea fi descrişi ca „zeloţi ai Legii”. Câţiva dintre ei aveau afinităţi cu partida fariseilor”[7]. Pentru aceştia, susţine F. F. Bruce, biserica era puţin mai mult decât o grupare religioasă din sânul naţiunii iudaice, „rămăşiţa credincioasă”, care nutrea împlinirea speranţei mesianice prin Isus. Aceştia acceptau să fie încorporaţi şi un număr de neevrei în comunitatea mesianică, de vreme ce mulţi conaţionali nu L-au recunoscut pe Isus ca Mesia, dar neevreii puteau fi incluşi numai ca prozeliţi[8]. Nu era deajuns ca ei să creadă că Isus este Mesia, ci trebuia să accepte circumcizia şi să se anjajeze la respectarea cu scruplozitate a legii mozaice. Acest sistem de gândire se pare că a dat roade, întrucât „cei mai mulţi din biserica din Galatia erau convinşi că era esenţial să fie circumcişi înainte de a deveni creştini”[9], este de părere Jonathan Hill.    

Renunţarea credincioşilor din Galatia la Evanghelia propovăduită de Pavel, în vederea adoptării alteia noi se mai poate explica şi prin satisfacerea unei nevoi evidente în biserica din regiune. „Se poate ca ei să fi simţit o pierdere a idenităţii, deoarece credinţa lor în Hristos îi excludea din templele păgâne şi din sinagogile iudaice. Prin urmare, în încercarea de a dobândi un sentiment al apartenenţei la poporul lui Dumnezeu, ei au căutat identificarea cu poporul evreu[10] ”. Oricum, adoptarea noii învăţături a dus automat şi la adoptarea unei atitudini ostile faţă de cel care le vestise, pentru prima dată, Evanghelia mântuirii.

        Va asteptam “vizita” pe site!

Zbătându-mă, la rându-mi, între deznădejde şi resemnare, am încercat (şi în parte am reuşit) să privesc diferit lucrurile. În loc să mă consider “damnat” la încă doi ani de studii, am privit situaţia ca pe un har pe care Dumnezeu ni-l acordă, dar un har oarecum… indezirabil, mai ales în momentul în care am luat cunoştinţă de el. Însă acum, când realitatea lui este aproape de necontestat, descopăr noi posibilităţi de a face o investiţie bună în timpul pe care-l mai avem până la licenţă.

Veniţi, majoritatea, direct de pe băncile liceului, mediul din I.T.P ne-a pus faţă în faţă cu un alt tip de percepere a învăţării, a pregătirii academice şi spirituale: învăţăm şi slujim spre slava Domnului, nu spre a noastră (cel puţin încercăm asta). Un an în plus de maturizare spirituală nu poate fi considerat, în acest caz, decât binevenit. Iar dacă presupunem că ne vom pregăti la fel de bine acasa un an, cred că ar trebui să fim mai realişti.

Nu pot spune că nu mi-au fost “date peste cap” planurile făcute la înscrierea la I.T.P, dar cred că Dumnezeu, care este Suveran peste tot ce se întâmplă în Univers, poate conduce la fel de bine şi universul mărunt al vieţii noastre; iar gândul că El o face doar spre binele nostru , al celor ce “iubim pe Dumnezeu” mă face să răsuflu uşurat şi să mă încred mai mult în El.

Home, sweet home…pentru încă doi ani…