“Cine este aproapele meu?” (1/2)

         Nu voi încerca să fac un comentariu plicticos la mult dezbătuta chestiune a iubirii aproapelui. Vreau să vă povestesc, de fapt, o întâmplare recentă (şi, întrucâtva, amuzantă), care m-a transformat, preţ de câteva ceasuri, într-un detectiv atent.

         Mă aflam în drum spre Bucureşti, într-un autocar nu tocmai aglomerat, ceea ce ne permitea, nouă, pasagerilor, să ocupăm câte două scaune. Stăteam lejer, ascultând muzică bună, când atenţia mi-a fost atrasă de o persoană care tocmai a urcat la una dintre staţii. Am avut, pentru moment, sentimentul că îl cunosc de undeva…dar asta ni se întâmplă destul de des, fără ca cel în cauză să aibă vreo legătură, fie ea cât de neînsemnată, cu noi. Trecând pe lângă mine, respectivul domn a ocupat un loc mai în spate, iar eu mi-am luat gândul de la el. După ceva vreme, însă, doamna care stătea vis-a-vis de mine a coborât, iar „personajul misterios” a găsit de bine să-i ia locul. S-a aşezat, s-a făcut comod, şi apoi mi-a aruncat o privire lungă, pe furiş. Acelaşi lucru l-am făcut şi eu, de câteva ori surprinzându-ne reciproc făcând acest lucru, ca doi copii vinovaţi. Nu mai încăpea îndoială că trebuie să-l cunosc de undeva. Mai rămânea o problemă: cum să-l abordez? Adică, problema nu era „cum să te adresezi”, fie şi unui necunoscut, ci voiam să mai elucidez o singură necunoscută: este creştin? Pot să-l salut cu un salut creştin?

             Şi aşa a început lunga şi atenta mea observare a „necunoscutului”, vânând fiecare detaliu care ar fi putu să-l dea în vileag. Voi prezenta câteva indicii care m-au determinat, în final, să trag concluzia potrivită. Ce mi s-a părut interesant în întreg demersul a fost să observ toate atitudinile, cuvintele, precum şi semnele exterioare care pot să-l trădeze pe un creştin, şi care, de ce nu, pot sluji ca mijloace de evanghelizare a celor nemântuiţi. Voi începe cu detaliile exterioare, semnificative.

                 Îmbrăcămintea. Îmbrăcămintea nu mai reprezintă, în zilele noastre, un indiciu sigur când este vorba să compari un creştin cu un necreştin. A apus de mult vremea în care credincioşii, în mod voit, se îmbrăcau „mai altfel”, atrăgând, involuntar, atenţia celorlalţi. Nu pot să apreciez prea bine această atitudine a înaintaşilor, dat fiind faptul că uneori Evanghelia a avut de câştigat de pe urma „îmbrăcămintei” lor, care denota bun gust, modestie, dar alteori aceasta a fost mai degrabă un impediment: modestia a fost dusă la extrem. Îmi povestea un prieten mai în vârstă de un creştin care, de dragul smereniei, îşi peticea haina pe care tocmai o cumpăra, sau îşi rupea nasturii cămăşii, înlocuindu-i cu câteva bucăţele lucitoare de…sârmă. Dar, chiar şi azi, o îmbrăcăminte extrevagantă nu ne aşteptăm să o găsim la un credincios. Prin urmare, am luat notă de ţinuta impecabilă a domnului de vis-a-vis, o ţinută adecvată vârstei de aproximativ 50 ani, tocmai potrivită pentru cineva care se respectă, în fine, potrivită şi pentru un creştin. Aşadar, misterul a rămas, iar eu m-am concentrat asupra altor lucruri.

                     (dez)Interesul faţă de plăcerile lumii. Am numit această calitate cam bombastic având în vedere „plăcerea” la care mă voi referi. Fiind noapte şi pentru ca timpul să treacă mai repede, şoferii au pus un film, al cărui subiect nu mi-l mai amintesc cu exactitate, dar care, ca orice film de actualitate, conţinea şi unele secvenţe nu tocmai „creştineşti”. N-o să vorbesc acum de atitudinea mea faţă de aceste secvenţe , ci mă voi ocupa doar de „subiectul” cercetării mele. Vădit contrariat de cele ce tocmai i se perindau înaintea ochilor, şi-a luat privirea de la micul ecran atârnat de tavan şi şi-a căutat alte treburi, scotocind bagajul şi verificând telefonul. Până aici totul se potrivea foarte bine preconcepţiei mele, dar m-am gândit că, la urma urmei, orice om educat, de o vârstă cu personajul meu, ar face la fel.

Advertisements
Categories: devoţionale | Leave a comment

“Cine este aproapele meu”? (2/2)

          Atracţia faţă de clădirile bisericilor pe lângă care treceam a fost un alt indiciu important. Trecând pe lângă un lăcaş de cult ortodox, nu numai că nu şi-a oprit privirea asupra lui, dar nici nu şi-a făcut semnul crucii, pe care ortodocşii îl fac întotdeauna, ce-i drept, de cele mai multe ori involuntar, dintr-un soi de obligaţie amestecat, poate, cu teamă. Faptul că nu s-a închinat îl putea plasa în tabăra pocăiţilor, dar la fel de bine în cea a ateilor, a evreilor, a musulmanilor etc. Am trecut, mai apoi, pe lângă o clădire de biserică vizibil neortodoxă, după arhitectura ei. Parcă din instinct, s-a plecat spre fereastră să vadă, probabil, pe frontispiciu cărui cult îi aparţine…era o biserică adventistă. Interesul arătat faţă de acea biserică m-a convins că „ceva” tot are în comun domnul meu cu religia.

                    Gândindu-mă la o întrebare de început bună, m-am trezit trântit în scaunul din faţă: şoferul a frânat brusc, pentru a evita lovirea unei căruţe(destul de frecvente prin Moldova- până şi pe europeană circulă!!!) care a ieşit în plină stradă fără să se asigure. A urmat un moment de tăcere, provocat de şocul produs, după care şoferul, acompaniat de ceilalţi călători au cînceput să-l „dezmierde” cu injurii pe conductorul vehiculului . Abia atunci, o voce gravă, dar caldă, a mulţumit lui Dumnezeu pentru protecţia Lui. Era tocmai stimatul domn, pe care l-am şi abordat cu încredere. Mi-a mărturisit că şi dânsul avea sentimentul că mă cunoaşte, şi, din succintele autobiografii, mi-am dat seama că era tatăl unui coleg mai mare de facultate, cu care mă întâlnisem, în urmă cu doi ani, la o biserică din zonă. Evident că, până la Bucureşti, am povestit vrute şi nevrute, mărturisindu-i, printre altele, micul test la care l-am supus, bineînţeles, fără acordul său.

                               Cine este aproapele meu? Sau, mai degrabă, ce fel de aproape sunt eu pentru cei din jur?

Categories: devoţionale | Leave a comment

“Sensibil…ca o rană deschisă”

       

George Enescu (1881-1955)

          Citeam azi o autobiografie a lui George Enescu, interesat, ca de obicei, de figurile marcante ale vieţii culturale românesşti, mai ales când acestea îşi au originile pe “mult iubitele plaiuri moldoveneşti”. Evocând viaţa de huzur şi linişte a copilariei sale, în satul Liveni, unde tatăl său era proprietar de pământ, Enescu povesteşte grija, uneori exagerată, pe care părinţii i-o arătau. Atenta supraveghere era lesne de explicat: George era “al optulea copil, şi totuşi singurul”, toţi ceilalţi şapte copii ai familiei murind răpuşi de boală. Petrecând mult timp în casă,  cu mama, departe de orice posibilă contaminare nefastă, marele compozitor îşi însuşeşte de la mama lui firea sensibilă, poetică, pe care ea o avea. Încercând să surprindă cât mai fidel imaginea sufletului său din acele  vremuri, Enescu a folosit în descrierea sa  o metaforă care mi-a atras atenţia:  “sensibil ca o rană deschisă.”

                Mă gândesc la relaţiile pe care le am cu prietenii şi fraţii de cruce. Mi-am dorit dintotdeauna o relaţie bazată pe respect reciproc, dar realizez deseori că, până şi atunci când ştiu că cineva e bineintenţionat, dar face ceva ce îmi displace, adopt o atitudine ostilă, dacă nu exprimată făţiş, cel puţin la nivel interior. Îmi dau seama cât de “sensibili” suntem, dar nu atât de sensibili încât să auzim muzica naturii şi să o înlănţuim, captivă, pe un portativ, ci sensibili…adică uşor iritabili. Am devenit foarte suspicioşi la remarcile celor din jur, vedem în fiecare cuvinţel o posibilă armă ameninţătoare îndreptată spre noi. Savurăm momentele când reuşim să-i înjosim pe ceilalţi, să-i ironizăm, dar zâmbim fals când suntem ţinta ironiei, mai ales ţinta unei ironii vulgare.

            Apostolul Pavel “strigă” puternic de pe paginile sfinte că “dragostea acoperă totul” şi “suferă totul”, dar glasul pare un murmur stins pe lângă vacarmul cuvintelor înjositoare şi al gândurilor care cer o răzbunare imediată. Mă rog Domnului să ne facă oameni sensibili la nevoile altora, pe care să le simţim din plin; sensibili la frumuseţile creaţiei Sale, pentru care să Îl lăudăm, dar “cerbicoşi” şi imuni la insulte. E greu să te rogi pentru cel ce-ţi vorbeşte urât, e greu să te abţii de la o replică tăiosă, dar, chiar cu riscul de a fi catalogat drept “fraier fără replică”, trăieşte-ţi viaţa de creştin aşa cum Dumnezeu, nu prietenii, îţi cere! Doamne ajută!

Casa memorială George Enescu, Liveni

Categories: devoţionale | Leave a comment

Criza şi marea datorie

Notă: articolul a fost publicat şi în revista studenţească Ecouri ITP (www.ecouri-itp.ro)      

De la apariţia ultimului număr al revistei noastre, evenimente importante au schimbat faţa lumii, culminând cu criza economică, ce planează  peste lumea întreagă, ca un nor negru de furtună, ameninţător şi înfricoşător. Cuvinte ca: „lipsă”, „recesiune economică”, „împrumut”, „datorii” se aud zilnic, atât în  mass-media, cât şi în dicuţiile colocviale dintre oameni. Necreştini şi credincioşi deopotrivă urmăresc înfriguraţi ultimile evoluţii ale crizei, atât de intens mediatizată. Răspunsuri sunt căutate la oamenii cu succes în afaceri, la politicieni şi chiar la pastorii bisericilor. De fapt, şi în bisericile noastre cuvântul „criză” se aude tot mai des.

            Există, însă, o altă criză, despre care nu prea se vorbeşte. O criză care durează de ani buni, o criză care face ravagii printre membrii comunităţilor noastre, o criză care afectează însuşi destinul nostru: este vorba de criza relaţiilor dintre fraţi, care se acutizează pe zi ce trece. După ani grei de comunism, care, printre altele, ne-a determinat să fim solidari în  lupta pentru scopul nostru comun, propovăduirea lui Hristos, astăzi, în libertate, ne distanţăm tot mai mult unii de alţii. Duşmanul nostru comun, însă, nu a murit, nici nu a capitulat o dată cu Revoluţia din ’89. El îmbracă mereu alte forme, ştie şi reuşeşte să-şi contextualizeze metodele şi scopurile, astfel încât ne scapă printre degete uneori, infiltrându-se în cele mai intime cotloane ale vieţilor noastre.

            În vremuri de criză cei mai afectaţi sunt debitorii, ajunşi, uneori, în imposibilitatea de a-şi plăti datoriile.  Însă nici lipsa banilor, nici pierderea serviciului şi nici criza în sine nu îi  vor sensibiliza pe creditori să le ierte datoriile. De fapt, în cazul neachitării de responsabilităţi, se impun diferite clauze care vor îngreuna situaţia celui împrumutat. Revenind la alegoria noastră, criza relaţiilor dintre noi nu ne scuteşte în niciun fel de datoria care rămâne mereu neachitată: iubirea fraţilor noştri. În Romani, cap. 13:8 ni se spune: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea”. Există, aşadar, o datorie pe care o plătim zilnic, dar care nu scade decât în măsura în care creşte dragostea pentru cei din jurul nostru. Este adevărat că alţii nu sunt gata să ne întoarcă senimentele de apreciere şi iubire; este adevărat că mulţi ne vor considera naivi atunci când vom răspunde cu iubire provocărilor răutăcioase. Dar eu consider că cel mai important lucru rămâne plătirea datoriei noastre, şi asta cu orice preţ. Nimeni nu-şi imaginează, în viaţa cotidiană, că, invocând exemplele unor debitori rău-platnici, va scăpa de propria datorie.

            Există şi deosebiri între datoriile la bancă şi datoria iubirii semenului. Pe aceasta din urmă o privesc mai degrabă  ca pe un „impozit” pe care îl plătim, dar nu anual, nici măcar lunar, ci în fiecare clipă de interacţiune cu aproapele. Dar tocmai achitarea aceasta ne asigură că va veni ziua în care efortul nostru, uneori parcă prea mare, va fi răsplătit. Fiecare gest de bunătate, de dragoste, este atent contabilizat de Dumnezeul dragostei, care ştie să-i răsplătească pe robii Săi credincioşi. Având această nădejde, vom trece peste prejudecăţi şi peste nepăsarea generală, şi vom investi în ceilalţi, nu aşteptând de la ei răsplata, ci având ochii „pironiţi spre cer”.

            În vreme de criză se aşteaptă soluţii de la slujitorul Domnului. Nu sunt economist; atenţionez, însă, că datoriile noastre către puternicii lumii nu diminuează cu nimic datoria faţă da Atotputernicul; datoriile bancare se plătesc cu multă trudă şi renunţare la confortul personal – datoria iubirii, cu siguranţă, nu se achită mai uşor.

Categories: devoţionale | Leave a comment

Noul site al revistei “Ecouri ITP”

 Prin harul Domnului, impreuna cu colectivul redactional al revistei Ecouri ITP, am reusit sa punem bazele unui nou site crestin, www.ecouri-itp.ro. Aici veti gasi toate articolele publicate, in ultimul timp, in revista studentilor de la Institutul Teologic Penticostal din Bucuresti. Ideea site-ului am primt-o discutand cu prietenii, fostii colegi, care voiau sa citeasca revista, dar care nu aveau acces la ea, intrucat tirajul este relativ mic(500-1000 exemplare). Prin urmare, cu ajutorul financiar oferit de conducerea Institutului si prin munca sustinuta a tehnoredactorilor, visul nostru a devenit realitate.  Prin intermediul site-ului va vom tine la curent cu evenimentele mai importante ce se vor petrece la ITP, dorind, totodata, sa va exprimati parerea vis-a-vis de articolele publicate.  Suntem deschisi criticii, consideram ca trebuie sa ne corectam mereu, dar ne dorim ca totul sa se  faca intr-un spirit crestinesc.

        Va asteptam “vizita” pe site! 🙂

Categories: şcoală | Leave a comment

Create a free website or blog at WordPress.com.